tarziu.(1)

...era deja prea tarziu ca sa mai astepte ceva...lasand ploaia sa cada pe trupu.i frant de poveri, dorea ca picurii reci sa.i sfarme pielea in bucati. dorea sa moara...se gandea la clipele cand putea dansa in libertatea pe care o stia. asa cum o stia...se gandea la viata abundenta pe care o traise, la emotia ce o simtea cand atingea cu varfum degetelor spicele pline de rod din spatele casei, la linistea ce i.o dadeau cei pe care ii credea prieteni...acum regreta ca se increzuse in oameni. regreta ca se nascuse...trebuia lasata sa moara atunci. se maniase pe Dumnezeu si nu mai putea da inapoi, era prea obosita...isi calcase in picioare Legamantul facut cu Cerul si cu Cel ce Il numise Tata; acum nu.L mai putea numi astfel. un tata isi asculta copilul cand cere si cu siguranta ea nu ceruse acest drum...isi ridica privirea razvratita spre inalt si incepu sa strige: "daca m.ai vrut de ce nu esti cu mine? de ce nu.Ti pasa?"...stia ca striga in zadar, dar astepta parca sa vada ceva care sa.i inlature convingerea ca era parasita...orice. nu se intamplase nimic...Dumnezeul ei nu mai era de mult al ei...pentru o clipa inchise ochii si se pierdu. simtea mirosul umed al pamantului si ar fi vrut mai degraba sa fie una cu el. sa nu fi existat...nu stia de ce ajunsese aici. se ucidea in fiecare zi si refuza orice gand despre viata. era prea dezamagita sa mai creada in miracole...timpul trecea pe langa ea fara nici o putere. niciodata nu se simtise mai mizerabila si nu putea sa faca nimic decat sa.si duca viata goala catre o alta Vale a Plangerii...statea in genunchi strangand tarana in pumni blestemandu.si viata...neputinta o apasa si simtea ca intreaga povara a trecutului ii ingropa fiinta...nu stia ce sa faca, cum sa se ridice...avea nevoie de cineva care sa o ajute sa se schimbe, sa o ajute sa traiasca...singura era pierduta...incerca sa se ridice, dar slabiciunea din trup o invinsese...

...cand s.a trezit, luna era inca sus. se ridica si cu lacrimi in ochi isi promisese sa uite tot. sa uite cine era...se departa si porni spre necunoscut. era hotarata sa lase acolo toate amintirile ce o copleseau. tot ce o facea sa priveasca inapoi...nu era timp pentru regrete.nu mai era timp pentru speranta. era deja prea tarziu...decat sa continue sa raneasca, mai bine pleca...nimeni n.o va cauta, asa ca nu avea de ce sa se ingrijoreze...va fi o necunoscuta, dar poate asa va fi mai bine...poate asa trebuia sa traiasca...nu stia ce o asteapta mai departe, dar era gata sa uite tot. nu putea face nimic sa indrepte lucrurile.timpul nu are mila si nici cu ea nu fusese altfel...slabita si tremurand incerca sa.si alunge teama. incerca sa creada a va fi altfel. ca nu va mai cadea...nu mai avea de ce...uitarea va lua cu ea tot ce o macina si tot ce avea mai de pret...era goala inlauntru, dar nu.i pasa. stia ca trebuie sa plece departe de ei...cat mai departe...