Una dintre obişnuinţele rele de care este dificil să ne
debarasăm este şi aceea de a-i judeca pe ceilalţi. Judecăm situații. Și oameni.
Și cred că e important să înțelegem de ce asta este profund greșit.
Greșit nu
fiindcă cineva ar deține un adevăr absolut pe care încearcă să îl argumenteze,
ci fiindcă plecăm de la premisa că ne dorim sa fim fericiți. Și a îi judeca pe
ceilalți ne duce foarte departe de acea stare de fericire, aproape indiferent
cum ne-am defini-o.Există terapeuţi, psihologi care vin să susţină pe baza
practicii lor, că a nu-i judeca pe ceilalţi este ceva benefic măcar pentru
propria noastră minte, pentru propria noastră sănătate, ca să nu ne mai gîndim
la aspectele de ordin spiritual. Şi cu toate acestea nu încetăm să-i judecăm zi
de zi pe ceilalţi. În primul rând, judecarea celorlalți pornește de cele mai
multe ori de la o serie de presupuneri, în special aceea că celălalt este exact
ca noi. Presupunerile ne fac să greșim.
De fiecare dată. Alternativa
presupunerilor este să fim pregătiți să analizăm doar faptele. Și să ne
intrebăm constant dacă nu cumva, din nou, pentru a mia oară, există în
raționamentul nostru o presupunere pe care ar trebui să o analizăm atent. Putem
totodată presupune că celălalt ne este inferior și în general, îi judecăm pe
ceilalţi pentru că ne simţim bine să ştim că există oameni ”inferiori” nouă. Nu
prea acceptăm uşor ca cineva să ne fie superior. Dacă cineva dovedeşte prin
anumite calităţi că este superior, primul impuls al majorităţii oamenilor este
acela de a-i căuta măcar un cusur care să-i ştirbească valoarea, care să-l
plaseze faţă de ei pe o poziţie inferioară. Nu ne simţim bine pînă când nu
putem spune despre cineva că ”Da, este inteligent sau are o voce minunată, dar
uite că e prea slab sau e prea gras sau n-are noroc în dragoste!”, etc.
În al doilea rând, judecarea celorlalți pornește de la o nevoie de a cataloga
lucrurile. De a ne da iluzia că le controlăm. Le împărțim în
lucruri bune și lucruri rele, în corecte sau incorecte. Atunci când încercăm în
mod conștient și consecvent să nu judecăm, înțelegem însă că lucrurile nu sunt
niciodată rele sau bune, ci noi alegem să le vedem ca fiind bune sau rele.
Intervine în al treilea
rând, refuzul
de a vedea în noi exact acel lucru pe care îl judecăm la altcineva. Atunci când judecăm, nu este vorba nici de faptul că
presupunem lucruri, nici de dorința sau nevoia de a le cataloga, ci de un răspuns emoțional la ceea
ce auzim de la celălalt. De cate
ori ne dăm seama că ii judecăm pe ceilalți ar trebui să ne întrebăm dacă nu
cumva vedem ceva la noi ce ne-ar plăcea să se schimbe.
Devenim emoționali, uneori defensivi,
fiindcă în acel moment conversația pe care o aveam ne-a atins. Vedem în
celălalt o parte din noi pe care refuzăm să o acceptăm. Inconștient, încercăm
să punem o barieră între noi și celălalt, încercând să arătăm în felul acesta
că nu suntem la fel. Uităm că dacă ne-ar fi indiferent, nu am avea de ce să
devenim emoționali.
În concluzie, o parte de fericire este asociată cu
”a Nu judeca”. Această perspectivă
schimbă totul. Nu mai presupunem că știm, nu mai deținem un adevăr absolut, ci
suntem deschiși să acceptăm faptul că noi, oamenii, avem dreptul la propria
viziune asupra lumii. Învățăm să fim de acord că nu suntem de acord asupra unor
lucruri și să îi acceptăm pe ceilalți așa cum sunt, unici și, deci, diferiți.