înfrângere.

Întotdeauna a fost ușor să renunți.

Să renunți e cea mai simplă cale și probabil cea mai puțin dureroasă. Să renunți înseamnă să încetezi a mai face ceva, să părăsești de bunăvoie ceva sau pe cineva.
Renunți pentru că ți.ai stors și ultima picătură de putere în zadar, renunți pentru că nu mai vezi nicio altă cale sau pentru că nu mai vrei o altă cale care să doară la fel de tare ca milioanele de până acum. Renunțarea te face mic. Și neputincios. și vei ajunge la un moment dat să te complaci așa, renunțând să lupți pentru că nu.i așa, ”oricum vei eșua”. Poate că vei eșua. dar știi ce? o vei face încercând. Iar și iar. Și a mia oară poate că tot vei pierde. Dar asta nu e renunțare. Ci e o luptă în care, indiferent de cum va arăta finalul, ai decis să te ridici și să cazi de câte ori e nevoie, dar niciodată să renunți!
în timp ce.mi omoram voința cu o problemă Uriașă, cineva, fără de care n.aș fi reușit multe, mi.a spus așa: ”să renunți nu e o opțiune! agață.te cu dinții de orice speranță și mori cu ea de gât, dar nu renunța!”
E dureroasă lupta și uneori simți că te ruinează, că te pustiește și că nu.ți mai lasă nimic, nici măcar motivul pentru care ai decis să lupți nu.l mai știi. și vrei să se termine totul și să vezi că te poți odihni doar ca s.o poți lua de la capăt, cu mai multă convingere că se merită. Așa.i! Se merită orice cădere și orice înfrângere! Se merită de dragul inimii ce vrei s.o știi liniștită că tot ce.ai dus cu ea n.a fost în zadar.
Să fii înfrânt nu înseamnă să renunți. Să fii înfrânt înseamnă să te doboare Lupta. Să lupți nu.i o opțiune ci un scop și fericiți sunt cei care aleg să stea în picioare indiferent de războiul ce se dezlănțuie.
Să renunți te face mic.
Și te face laș!

a NU.

 Una dintre obişnuinţele rele de care este dificil să ne debarasăm este şi aceea de a-i judeca pe ceilalţi. Judecăm situații. Și oameni. Și cred că e important să înțelegem de ce asta este profund greșit. 


Greșit nu fiindcă cineva ar deține un adevăr absolut pe care încearcă să îl argumenteze, ci fiindcă plecăm de la premisa că ne dorim sa fim fericiți. Și a îi judeca pe ceilalți ne duce foarte departe de acea stare de fericire, aproape indiferent cum ne-am defini-o.Există terapeuţi, psihologi care vin să susţină pe baza practicii lor, că a nu-i judeca pe ceilalţi este ceva benefic măcar pentru propria noastră minte, pentru propria noastră sănătate, ca să nu ne mai gîndim la aspectele de ordin spiritual. Şi cu toate acestea nu încetăm să-i judecăm zi de zi pe ceilalţi. În primul rând, judecarea celorlalți pornește de cele mai multe ori de la o serie de presupuneri, în special aceea că celălalt este exact ca noi. Presupunerile ne fac să greșim. De fiecare dată.  Alternativa presupunerilor este să fim pregătiți să analizăm doar faptele. Și să ne intrebăm constant dacă nu cumva, din nou, pentru a mia oară, există în raționamentul nostru o presupunere pe care ar trebui să o analizăm atent. Putem totodată presupune că celălalt ne este inferior și în general, îi judecăm pe ceilalţi pentru că ne simţim bine să ştim că există oameni ”inferiori” nouă. Nu prea acceptăm uşor ca cineva să ne fie superior. Dacă cineva dovedeşte prin anumite calităţi că este superior, primul impuls al majorităţii oamenilor este acela de a-i căuta măcar un cusur care să-i ştirbească valoarea, care să-l plaseze faţă de ei pe o poziţie inferioară. Nu ne simţim bine pînă când nu putem spune despre cineva că ”Da, este inteligent sau are o voce minunată, dar uite că e prea slab sau e prea gras sau n-are noroc în dragoste!”, etc.            
              În al doilea rând, judecarea celorlalți pornește de la o nevoie de a cataloga lucrurile. De a ne da iluzia că le controlăm. Le împărțim în lucruri bune și lucruri rele, în corecte sau incorecte. Atunci când încercăm în mod conștient și consecvent să nu judecăm, înțelegem însă că lucrurile nu sunt niciodată rele sau bune, ci noi alegem să le vedem ca fiind bune sau rele.
            Intervine în al treilea rând,  refuzul de a vedea în noi exact acel lucru pe care îl judecăm la altcineva. Atunci când judecăm, nu este vorba nici de faptul că presupunem lucruri, nici de dorința sau nevoia de a le cataloga, ci de un răspuns emoțional la ceea ce auzim de la celălalt. De cate ori ne dăm seama că ii judecăm pe ceilalți ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva vedem ceva la noi ce ne-ar plăcea să se schimbe.
      Devenim emoționali, uneori defensivi, fiindcă în acel moment conversația pe care o aveam ne-a atins. Vedem în celălalt o parte din noi pe care refuzăm să o acceptăm. Inconștient, încercăm să punem o barieră între noi și celălalt, încercând să arătăm în felul acesta că nu suntem la fel. Uităm că dacă ne-ar fi indiferent, nu am avea de ce să devenim emoționali.         
            
                    În concluzie, o parte de fericire este asociată cu ”a Nu judeca”. Această perspectivă schimbă totul. Nu mai presupunem că știm, nu mai deținem un adevăr absolut, ci suntem deschiși să acceptăm faptul că noi, oamenii, avem dreptul la propria viziune asupra lumii. Învățăm să fim de acord că nu suntem de acord asupra unor lucruri și să îi acceptăm pe ceilalți așa cum sunt, unici și, deci, diferiți.
        

Brave.

Poate că n.au aruncat cu pietre, oricât și.ar fi dorit și poate că nu au reușit încă să te vadă afară din cetate. Însă nici nu e nevoie, pentru ei ești de mult pierdut. Nu ești suficient de bun, nu ești suficient de inteligent și nici suficient de puternic să le fii pe plac. Probabil ai eșuat de atâtea ori în încercarea ta disperată după acceptarea lor. Va trebui să te resemnezi! Nu ești un ”cuceritor” și în ochii lor ai pierdut de fiecare dată, nici măcar nu contează că potențialul tău e plin de dă peste și ei nu văd asta. E vina ta, să fii convins!

Însă te înțeleg. Am trecut pe aici și am eșuat cu brio! M.am străduit așa de tare că m.am luptat cu mine să fac ce nu vroiam să fac, doar să ajung cumva pe podiumul lor. 

Ei, n.am reușit. 

Și îi înțeleg. Standardele lor sunt prea adâncite acolo sus și  nu pot să le cobor la micimea mea. Și știi ce mai înțeleg? Că e în regulă să fii fragil.  Nu vom reuși să fim cu toții eroi. Și dacă vom reuși, cine ne va aplauda? Nu e deloc plăcut să fii Codașul Clasei și să fii arătat mereu cu degetul drept sursa tuturor problemelor dar asta e: Tu nu știi, tu nu poți, tu nu te descurci, tu nu ești Cineva,  nu ești bun și nu ești în stare. Și nu poți schimba părerea lor cu sentimentele tale puse efectiv pe tavă. Nu există încă floarea aia cu care să faci primăvară. 

...

Spuneam că e vina ta. De ce asta? 

Pentru că ai falimentat acolo unde ți.ai limitat tot ce ți s.a dat la tot ce ți.ai impus că ”trebuie schimbat”. Ai atâta putere să fii ceea ce îți dorești să fii, dar o pierzi cu fiecare lipsă de credință a ta. E vina ta că te complaci așa mic cum ai ajuns. Dacă ei caută întotdeauna să te reducă la un om de nimic doar pentru că tu îi lași s.o facă, atunci felicitări! Ei au obținut ce.au vrut, tu le.ai făcut pe plac!

Dar uiți ceva! Uiți că tu nu ai nevoie să te compari cu o bucată de tină egală ție! 

Uiți că scopul tău nu e să mulțumești pe cei ca și tine. Tu ești Cineva, tu poți și ești în stare de mult mai mult decât abia îndrăznești să gândești că poți face! Ai un Dumnezeu de onorat cu tot ce.i mai bun din tine și cu siguranță că EL te vrea la potențialul acela de dă peste. Tu ai cea mai mare valoare doar atunci când adaugi cea mai mare valoare!

Dovedește.ți că poți și apoi arată.le că s.au înșelat! Nu te grăbi, numai lucrurile bune au nevoie de timp!

Nu se merită să.i lași să câștige ei lupta ta!