iulie 26, 2010

tarziu.(1)




...era deja prea tarziu ca sa mai astepte ceva...lasand ploaia sa cada pe trupu.i frant de poveri, dorea ca picurii reci sa.i sfarme pielea in bucati. dorea sa moara...se gandea la clipele cand putea dansa in libertatea pe care o stia. asa cum o stia...se gandea la viata abundenta pe care o traise, la emotia ce o simtea cand atingea cu varfum degetelor spicele pline de rod din spatele casei, la linistea ce i.o dadeau cei pe care ii credea prieteni...acum regreta ca se increzuse in oameni. regreta ca se nascuse...trebuia lasata sa moara atunci. se maniase pe Dumnezeu si nu mai putea da inapoi, era prea obosita...isi calcase in picioare Legamantul facut cu Cerul si cu Cel ce Il numise Tata; acum nu.L mai putea numi astfel. un tata isi asculta copilul cand cere si cu siguranta ea nu ceruse acest drum...isi ridica privirea razvratita spre inalt si incepu sa strige: "daca m.ai vrut de ce nu esti cu mine? de ce nu.Ti pasa?"...stia ca striga in zadar, dar astepta parca sa vada ceva care sa.i inlature convingerea ca era parasita...orice. nu se intamplase nimic...Dumnezeul ei nu mai era de mult al ei...pentru o clipa inchise ochii si se pierdu. simtea mirosul umed al pamantului si ar fi vrut mai degraba sa fie una cu el. sa nu fi existat...nu stia de ce ajunsese aici. se ucidea in fiecare zi si refuza orice gand despre viata. era prea dezamagita sa mai creada in miracole...timpul trecea pe langa ea fara nici o putere. niciodata nu se simtise mai mizerabila si nu putea sa faca nimic decat sa.si duca viata goala catre o alta Vale a Plangerii...statea in genunchi strangand tarana in pumni blestemandu.si viata...neputinta o apasa si simtea ca intreaga povara a trecutului ii ingropa fiinta...nu stia ce sa faca, cum sa se ridice...avea nevoie de cineva care sa o ajute sa se schimbe, sa o ajute sa traiasca...singura era pierduta...incerca sa se ridice, dar slabiciunea din trup o invinsese...


...cand s.a trezit, luna era inca sus. se ridica si cu lacrimi in ochi isi promisese sa uite tot. sa uite cine era...se departa si porni spre necunoscut. era hotarata sa lase acolo toate amintirile ce o copleseau. tot ce o facea sa priveasca inapoi...nu era timp pentru regrete.nu mai era timp pentru speranta. era deja prea tarziu...decat sa continue sa raneasca, mai bine pleca...nimeni n.o va cauta, asa ca nu avea de ce sa se ingrijoreze...va fi o necunoscuta, dar poate asa va fi mai bine...poate asa trebuia sa traiasca...nu stia ce o asteapta mai departe, dar era gata sa uite tot. nu putea face nimic sa indrepte lucrurile.timpul nu are mila si nici cu ea nu fusese altfel...slabita si tremurand incerca sa.si alunge teama. incerca sa creada a va fi altfel. ca nu va mai cadea...nu mai avea de ce...uitarea va lua cu ea tot ce o macina si tot ce avea mai de pret...era goala inlauntru, dar nu.i pasa. stia ca trebuie sa plece departe de ei...cat mai departe...

iulie 20, 2010

dreptul inimii.


ne hranim cu vise inalte si astfel simtim ca traim...
nu toti au curajul sa viseze,
dar toti au dreptul sa o faca...visele sunt răspunsuri la întrebări pe care nu ştim să le formulăm, de teama ca vom fi dispretuiti. visele oamenilor sunt aripi cu care aceştia zboară spre Cer, cautand sa le dea cea mai potrivita forma...Visele sunt ilustraţii din cartea pe care sufletul o scrie despre tine...uneori ne strangem toate visele intr.o cutie veche si le incuiem pentru ca nu putem sa ne bucuram de implinire si incercam sa nu le mai faurim...si traim fara vise, fara speranta.traim in alb si negru si devenim ursuzi si goi in interior...si nu mai visam nimic. suntem prea obositi ca sa mai putem visa...si simtim cum murim in fiecare zi putin cate putin, simtim cum inima se frange in durere...si cautam sa o hranim cu placeri ce.i pot alina suferinta, fara sa.i intelegem taina, fara sa intelegem ca visul este o răscruce interioară unde răsună tot zbuciumul vieţii...ratacim incercand sa ne multumim cu nimicuri impachetate colorat, ratacim fara sa stim ce ne ucide...

...intorsi din nou acasa dam peste cutia de vise...o data deschisa, inima le imbratiseaza si le ureaza bun venit acasa!...aici e locul lor...simtim cum inima se inalta sa curpinda Cerul si culoarea invie lumea rece in care traiam...e bine in visare. e bine sa traiesti...e dulce regasirea si dreptul la visare...e minunat cand visezi in lumina Cerului, cu limitele lui Dumnezeu...visare in parfum de Cer...tine.mi inima in visele Tale Dumnezeule.

"...a visa inseamna a crea. o dorinta este o chemare."[Victor Hugo]

Nu lua niciodata dreptul inimii de a visa...

iulie 01, 2010

fericirea noastra.



...Oamenii fericiti nu iubesc cu adevarat. In felul acesta iubesc numai oamenii bucurosi. De aceea fericirea, sentimentul placut generat de situatiile placute, trebuie sa ne fie luata, ca in felul acesta sa se faca loc bucuriei. Oamenii fericiti arareori cauta bucuria. Sunt multumiti cu ceea ce au...
Temelia vietii lor consta in binecuvantarile de care se bucura. Cu toate ca le pasa in mod sincer de cei mai putin norocosi decat ei si se straduiesc sa.i ajute cum si cu ce pot, preocuparea lor principala este de a pastra ceea ce au. Nu sunt liberi sa urmareasca un vis mai mare si de aceea nu pot iubi cu adevarat. In mila Lui necrutatoare, Dumnezeu ne ia ce e bun pentru a crea in noi dorinta dupa ce e mai bun, dupa care, in cele din urma, ne implineste aceasta dorinta, eliberandu.ne sa putem iubi cu adevarat...
...mai pe scurt, ce are Dumnezeu mai bun se afla la dispozitia numai a acelora care sacrifica, sau a acelora care sunt gata sa sacrifice ceea ce este doar bun. Daca suntem multumiti sa avem sanatate, copii buni, casnicii fericite, prieteni buni si slujbe bune, nu ne vom dori niciodata ce are Dumnezeu mai bun pentru noi. Si nu ne vom inchina niciodata. Numai oamenii infranti se inchina cu adevarat. Cei care n.au cunoscut sau nu cunosc frangerea- oameni fericiti care se bucura mai mult de binecuvantarea pe care o primesc decat de Cel care le.o da- Ii multumesc lui Dumnezeu asa cum un cumparator spune multumesc vanzatorului de la magazin...
Numai foarte putin oameni cred ca a.L cunoaste pe Dumnezeu este o binecuvantarea mai mare (si de aceea si mai minunata) decat oricare alta. Si aceia care cred aceasta par sa fi ajuns la aceasta convingere numai prin suferinta...
...fericirea trebuie sa ne fie luata, oricat ne.ar durea aceasta, inainte sa putem cunoaste bucuria, inainte sa putem pretui si urmari visele a caror implinire ne da adevarata bucurie.


[Larry Crabb. Vise naruite]